O poveste despre o prietenie pusă la încercare de nașterea unui copil cu nevoi speciale. “De ce-i faci tu asta prietenei mele?!” Prietenia cu un părinte al unui copil cu dizabilități, văzută de pe “partea cealaltă”.
I-am cunoscut când inima mea înflorea lângă un băiat. Au fost colegi de şcoală, au rămas prieteni, iar băiatul urma să devină tatăl copiilor mei. Ei, doi artişti cu fluturi în ochi şi degete împletite pe malul mării, erau deja proaspăt părinţi – o zgatie de băiat blond, zglobiu şi cu gura mare. De râs sau de plâns – mi-aduc aminte şi acum cum, nefiind nici în gând mamă, mă miram câtă răbdare au să îl lase-n pace să îşi termine câte un “număr”. Am început, uşor, să înţeleg că nu e nici urmă de miserupism şi chiar să invidez un pic relaţia părinte-copil construită pe o ofertă incredibilă de independenta reciprocă. Şi-uite aşa, încet-încet, m-am îndrăgostit de toţi trei, pentru toată viaţa. Tot încet-încet, noi ne-am făcut din doi patru, ei urmau să se întregească, pe rotund, cu o fată. Zic pe rotund fiindcă ea, Ruxandra – o zburataceala de mama în corp de copil, un fel de creion mai mereu albastru – purta în fatza, cu semeţie şi habar-n-am-de-unde-atata-forta, un buzunar cât un balon umplut cu heliu.
Era umplut c-o fetiţa, căreia eu îi spuneam în secret “spumă de vară”, fiindcă aşa mi-o imaginăm, culcusita acolo – un amestec de mare, nisip şi cer, împărţit generos la trei. Dungi gri au început să apară în ochii Ruxandrei. Le-am văzut târziu şi le-am înţeles şi mai târziu. Şi sunt convinsă că niciodată pe deplin, fiindcă n-ai cum. Nu concepeam să aud nereguli îmbrăcate în cuvinte medicale ciudate, care nu aveau cum să facă parte din oamenii ăştia atât de frumoşi. Sună perimat să spui că suntem construiţi pe matriţa “nu are cum să ni se întâmple nouă”, dar nu e. E dureros şi ciudat cum gândul ţi-o ia înainte căutând explicaţii palpabile, în timp ce sufletul neagă, refuza, spera şi plânge, vrând de fapt să râdă din toţi rărunchii, ca să treacă. Ca o bubă. Să râzi la ea până o sperii şi dispare. Primele luni de când spumă mea secretă a ieşit din buzunar, mi-era frică să întreb milioanele de întrebări, fiindcă aflasem că există şi varianta de a se evapora, brusc. Îmi strângeam copiii în braţe şi mă rugam ca bobul blond din braţele Ruxandrei să lupte, cu forţe neimaginate în trupul ei firav. Voiam să aibă aceeaşi dârzenie că a creionului în a căra buzunarul, deşi ştiam că trebuie să cer şi mai mult. Mi-era ciudă pe ea, c-un fel de “De ce-i faci tu asta prietenei mele?!”. Era frumoasă, aşa cum mi-o imaginasem, dar asta nu mă împiedică să simt o ciudă neputincioasă, ca aceea pe care mamele şi-o recunosc doar lor, cu vină, când copilul se îmbolnăveşte şi le da lumea peste cap. Ea venise deja aşa şi parcă aşteptam să se scuture odată, ca iapa din poveşti, şi să înceapă să ne spună povestea ei. Cuvântul “dizabilitate” a fost cel mai greu de explicat emoţional copiilor mei. Preferăm de o mie de ori să le vorbesc despre sex – ceva normal ce o să li se întâmple în viaţa – în timp ce viaţă din familia prietenilor lor căpătase o anormalitate greu de purtat până şi în vorbe. O vedeam împreună pe Ruxandra frământându-şi întrebările în spatele ochilor pe care griul deja îi cotropise, iar pe Vlad încărunţind în jurul chipului lui de adolescent. Albastrul marii lor devenise negru, drapat în haine, umeri căzuţi şi colţuri de zâmbet pierdut. Ruxandra învăţa medicina în locul doctorilor ce s-ar fi presupus c-o ştiu, iar Vlad lua forma de mama, îngrijind puiul de om cu o blândeţe şi o răbdare de care parcă şi el se miră – după tăvălugul de Petru. Iar Petru părea că acum se îngrijeşte singur. Felul în care singurul stop din efervescenta lui de puşti se întâmplă în ochii ei mari, limpezi şi curioşi, dând start unor priviri ce depăşesc vorbele şi gesturile, nu îmi încape mie în cuvinte aici. Aceste cuvinte spuse toate la trecut. De ce? Pentru că azi nu mai e aproape nimic din toate astea.
Şi nu, nu porniţi cu gândul înaintea inimii, să vă imaginaţi tot felul de prăpăstii din buletinele de ştiri sau postări cu lacrimi şi poze. Olga e bine, de la an la an, nu numai fiindcă a luptat, ci pentru că i-a învăţat pe toţi ai ei să lupte. Cu lacunele sistemului medical, cu discuţiile altfel decât binevoitoare iscate în jurul ei de tot felul de oameni incompleţi, cu atitudini şi prejudecăţi pe care toţi le avem, dar nimeni nu şi le recunoaşte sau asuma. Din fineţea ei de spumă mică de vară, cu ochi mari, limpezi şi curioşi, Olga a inventat dârzenia în cuibul ei boem, a înteţit lupta pentru hai să ne facem cât mai ok şi să-i ajutăm şi pe alţii să afle răspunsuri la problemele lor şi să nu renunţe la a fi cât mai bine. A scotocit şi-a reuşit să scoată la iveală rezerve de putere pe care nimeni nu şi le-ar fi imaginat. Iar de unde aveam – ca orice om, prieten şi mama – panici, frici sau stânjeneli să nu cumva să tulbur cu vreun fel de gest nelalocul lui liniştea şubredă a acestei familii iubite, m-am scuturat eu ca iapa din poveste, fericită să împărţim acelaşi aer. Şi că liniştea lor e cea mai puternică linişte dintr-o familie.
Mi-e drag să te iau în braţe, fluture mic, să te strâng tare dar blând şi să îţi spun că te iubesc. Să te rog să mă ierţi că mi-a fost ciudă pe tine şi că mi-a luat mult timp să înţeleg cine trebuie să se scuture. Acum 5 ani, scriam despre mama ta: “ea e o plutire senină, transparentă, dar atât de uman proptită în asfaltul de zi cu zi, în care voinţa ei plantează, natural, flori, pe principiul „Nimic nu se construieşte pe piatră; totul se construieşte pe nisip, dar trebuie să construim ca şi când nisipul ar fi piatră” (J. L. Borges). Acum ştiu că, împreună cu părinţii tăi, vei schimba un strop mic din lumea asta mare şi de piatră, dar un strop imens pentru toţi cei în faţa cărora, din păcate, oamenii întorc capul într-o parte, în loc să îl plece spre inimă. Şi pentru asta îţi mulţumesc, copil în ochii căruia ştiu că nu o să văd niciodată supărare, fiindcă tu nu ştii să trăieşti aşa ceva.
