6 minute

Având în vedere că viaţa unei persoane cu dizabilităţi este un fel de enigmă completă pe care puţini o cunosc şi foarte puţini doresc să o cunoască, m-am gândit să vă împărtăşesc un pic din experienţele mele. Văzând prin ce trec persoanele cu dizabilităţi, poate vă gândiţi de două ori când vedeţi o persoană în scaun cu rotile pe stradă sau vă uitaţi de două ori la locul în care urmează să parcaţi maşina.

Cea mai mare provocare a deplasării prin Bucureşti sunt bordurile.

Fie nu sunt coborâte în dreptul trecerilor de pietoni, fie sunt prea mari pentru a le coborî în condiţii de siguranţă, fie este o maşină parcată fix în dreptul ei. Pentru cineva care poate merge e simplu. Bombăni, treci de obstacol şi mergi mai departe. Eu, dacă întâlnesc un astfel de obstacol, bombăn, merg pe stradă (unde mă înjura şoferii, ironic nu?) până găsesc un loc unde pot urca pe trotuar.
Mai interesant este când întâlnesc un astfel de obstacol atunci când vreau să cobor de pe trotuar. Din nou, bombăn, mă întorc 100-200-300 metri sau cât e nevoie până găsesc un loc unde să pot coborî, mă întorc la obstacol, mai bombăn puţin şi, în final, merg mai departe. Un exemplu de şofer care a parcat unde e bordura coborâtă şi pe lângă care nici nu am loc să trec, fiind parcat prea aproape de zid:

mașină parcată pe trotuar

 

Oamenii se holbează. Mult.

Cu asta încă nu m-am obişnuit. Scopul meu în viaţă este să ajung ca Nick Vujicick şi să fac mişto de ei:

 

Oamenii devin brusc darnici când mă văd.

Recordul a fost de 1 minut în fata Mănăstirii Voroneţ până când am primit 5 lei. Eu doar voiam să intru s-o văd!
Sau când mergem spre servici, m-am oprit să-mi iau covrigi şi am plecat un pic mai departe de covrigărie ca să mă opresc şi să-mi bag banii în portofel. Acest simplu act l-a făcut pe un domn să bage mâna în portofel. I-am spus că nu am nevoie că mă duc la servici şi i-am dat “fum” cu cei 12 km/h ai scaunului cu rotile.

Pe de altă parte, oamenii judecă.

Eram la un pas să fiu dat afară dintr-o biserică pe motiv ca cerşetorii nu au voie aici! Ce nu ştia nenea, este că am un servici care probabil e mai bine plătit decât cât câştigă el în micul oraş Fălticeni, unde s-a întâmplat “evenimentul”. Acum, nu generalizez, am întâlnit oameni de mii de ori mai buni şi mai calzi în biserici.

Trebuie să te obişnuieşti cu ideea că vei privi multe funduri ale oamenilor.

Vreau nu vreau, oamenii insistă să-mi arate “dotările dorsale”. Pot să mă consider un expert deja!

Locurile de parcare pentru persoane cu dizabilităţi sunt rare.

Și, ca să fiu politicos, sunt folosite necorespunzător. Vă atrag atenţia asupra campaniei #Pebune? făcută de câţiva oameni din PR/marketing care şi-au dăruit multe ore de muncă voluntară. M-aş lăuda că fratele meu şi o bună prietenă au fost printre acei oameni:)
Având în vedere că eu urc şi cobor din maşină cu o rampă de vreo 2 metri lungime pe laterala maşinii, un loc de parcare corespunzător este esenţial. Din păcate locurile de genul sunt foarte rare, multe locuri fiind făcute doar “pentru că trebuie”. Mall-urile stau cam cel mai bine la acest capitol, având paznici care gonesc şoferii sau blocând rotile maşinilor care parchează pe locurile respective. Ikea sta înfiorător de prost la categoria asta. Nota 1! Sau cu minus dacă se poate!

Având în vedere limitările cu care mă confrunt, obişnuiesc să nu explorez prea mult.

Nu-i bine dar în acelaşi timp, nu vreau să mă agit pentru ceva ce nu se va întâmpla. Ca exemplu, mâncare bună şi ieftină găsesc întotdeauna la Trattoria 20 din Regie. În plus, intrarea în regie este gratuită pentru persoanele cu dizabilităţi şi până acum, o singură dată nu am găsit loc liber ca să parchez.
Mai stau cu ochii-n patru după localuri mişto şi accesibile dar nu prea sunt. Vara e mai simplu când sunt terasele deschise. Dacă totuşi descoperiţi locuri mişto şi accesibile (maxim o treaptă mică la intrare), please let me know!

Legea spune că persoanele cu dizabilităţi au prioritate la ghişeele statului (legea 448/2006 privind protecţia persoanelor cu dizabilităţi).

Cu toate astea, am reuşit să stârnesc (în mod involuntar) un scandal imens când am vrut să-mi înscriu maşina la bugetul local. Au trebuit să vină băieţii “dotaţi” de la BGS ca să se calmeze un nene (de 50+ ani care părea civilizat dar care nu avea cei 7 ani de acasă) pus pe scandal pe motiv că am tupeu să mă bag în faţă. A băgat-o şi pe aia ca el îmi plăteşte mie indemnizaţia şi că nu muncesc. Probabil era rudă cu nenea din Fălticeni: D
La sediul Poliţiei din Pipera scrie mare la fiecare ghişeu despre acest lucru şi se respectă. Am avut parte de escortă ca-n aeroport: D

Transportul în comun nici nu l-am încercat.

Singura tangenta a fost să încerc să ajung de la Gară de Nord, acasă la Ştefan cel Mare cu metroul. Liftul coboară până la magistrala de sus dar magistrala care merge spre Ştefan cel Mare e cea de jos. Ca să ajung la ea, Metrorex a instalat o rampă care coboară pe lângă scări (probabil le-aţi văzut) care surpriză, nu funcţionează conform funcţionarilor de la Metrorex. Am urcat la suprafaţă şi am luat un taxi până acasă. Bine că nu cumpărasem cartela!

CFR deşi nu prea are dotări, este binevoitor, cât timp înţelegi cum funcţionează acolo treburile.

Au în dotare câteva vagoane pentru persoane cu dizabilităţi, dotate cu o uşă lată de ~2 metri pe care încapi lejer cu orice mijloc ajutător. Am mers de multe ori cu ei cu trike-ul fără probleme. Cu timpul am descoperit că pentru a garanta că avem vagonul respectiv, trebuie să fac cerere PRM (person with reduced mobility, se face pe site) cu minim 3-4 zile înainte de călătorie. Da, e o bătaie de cap dar având în vedere că de mai multe ori au adăugat vagonul respectiv special pentru mine la tren (da, tot vagonul doar pentru mine!: D), totuşi nu le pot reproşa nimic. În plus, făcând cerere PRM vin şi câţiva musculoşi pentru urcarea şi coborârea din tren. Acest serviciu este limitat la oraşele mari. În staţiile mai mici te ajută nasu’ şi călătorii binevoitori.
Fun side note: Pe drum spre Suceava m-a întrebat nasu’ cât am plătit ca să îmi adauge CFR un vagon numai mie. Acelaşi nas a încercat să mă convingă că trikeul e o bicicletă şi trebuie să plătesc bilet. Şi-a luat ţeapă când i-am arătat că în cererea PRM la mijloace ajutătoare era menţionat şi “triciclu”. A plecat cu buză umflată: D

Ca o concluzie, suntem o societate egoistă. Tind să cred că regimul comunist şi strict este de vină. Acum ne luptăm pentru binele nostru, ignorând complet ce se întâmplă în jur. Totul porneşte de la politicienii care se concentrează doar pe binele lor, uitând de poporul pe care ar trebui să-l servească. Şi cum de sus pornesc toate…
Îmi recăpătasem speranţa că ţara noastră poate ajunge pe căile occidentului când am avut ocazia de a-l cunoaşte pe Vlad Voiculescu pe vremea când era ministru al sănătăţii pe vremea tehnocraţilor. Un om care şi-a abandonat viaţă liniştită din Austria pentru a încerca să schimbe ceva în România este, din punctul meu de vedere, un model de urmat. Vă încurajez să susţineţi tot ceea ce face prin Magicamp și Magichome, având în vedere că face ceea ce guvernanţii încă nu reuşesc să facă.

Cu toate astea, chiar cred că putem să deschidem ochii puţin şi la cei din jur şi să nu mai fim atât de egoişti. Da, nu avem nimic de câştigat de pe urma asta în afară de puţină linişte sufletească dar sunt sigur că putem!

*Acest text a fost publicat și pe blogul autorului

Comentarii

comentarii

Intră în comunitatea Supereroilor

Lasă-ne adresa ta de email și îți vom trimite ceva special în fiecare săptămână. Te poți dezabona oricând.

Alex Tache
Scrie despre viață și nu numai la alextache.ro