Nu sunt eu de prea mult timp pe lumea asta, dar dacă am descoperit ceva în ultimii 22 de ani, acel ”ceva” trebuie să fie faptul că gândul, ideea de diferență, e o cutie a unei Pandore anonime. Ne dividem subit când e vorba despre diferențe. Ne crispăm, mulți dintre noi. Pe de-o parte, nu îi înțelegem prea bine pe minoritari și, ca atare, ne par periculoși. Pe de alta însă, parcă am vrea și noi să avem un gram măcar din exotismul cu care-i învestim. Parcă și noi vrem să fim diferiți. Să fim speciali.
Nu neapărat. Atunci când ai o boală rară, pornești din start cu diferențe, atât de grad, cât și de natură. Poate ești atât de diferit, că nici medicii n-au mai văzut ca tine…lucru destul de grav. Și, pe măsură ce tu, copil cu boală rară, crești, începi să vezi. Și ce vei putea vedea altceva decât limitări pe care nu le-ai vrut? Că prietenii tăi se urcă în copaci și tu nu, că prietenii tăi arată mai bine decât tine, că au altă viață. Și vrei și tu măcar iluzia că ai ce au ei. Atunci începe, cu adevărat, obsesia pentru a fi diferit. Dacă pentru prietenii tăi a fi diferit e ceva cool, ceva ce trebuie descoperit și exploatat la maxim, pentru tine e un tabu. Tu ești deja diferit, știi asta, ideea e că trebuie să fii cât mai normal. La tine a fi normal e un lucru cool. Iar normalul poate să însemne o sumedenie de lucruri.
Poate să însemne acceptarea în jurul tău a unor persoane pe care nu le placi neapărat, dar care ți se par preferabile singurătății. Poate să însemne un grad mai mare de sensibilitate la nedreptățile și presiunile sociale- fie că vorbim despre presiuni privind aspectul fizic, mărimea cercului de prieteni, viața socială sau sexuală, poate să însemne suferința că nu ești făcut pentru lumea asta și izolarea. Da, oamenii care se știu diferiți uneori se întreabă cu ce au greșit să fie așa, ce ar avea de făcut ca să estompeze diferențele pe care poate doar ei le percep dintre sine și ceilalți.
Și toate vin dintr-o singură rădăcină- prezența unei boli rare. O diferență ireconciliabilă între tine și ceilalți, care va face bătrânele din tramvai să se încrunte când le spui că nu le dai locul pentru că te simți rău. ”Tinerii nu se simt rău,” par să-ți spună. O boală rară este, în primul rând, un handicap social. Și aici e durerea cea mare, în faptul că ești altfel până și față de propria familie, deși tu n-ai vrut asta. Și chiar dacă ajungi să fii apreciat și prețuit în comunitatea ta, chiar dacă ești un bun profesionist, un om muncitor, te vei întreba periodic: ”Ăștia mă apreciază pe bune, pentru ceea ce sunt, sau e doar o simulare venită din mila pe care le-o trezește faptul că nu voi putea fi nicicând ca ei?” Întrebare care, de obicei, te aruncă direct în puțul cu suferințe.
Pentru că a fi diferit este, atunci când nu-nțelegi ce ți se întâmplă, când e prea greu să explici cuiva, un blestem. Pentru că, în adâncul sufletului, de fiecare dată când poveștii tale i se răspunde cu un ”da, te înțeleg, trebuie să fie greu!,” tu știi că persoana respectivă nu știe și nu va ști niciodată cel mai probabil, iar tu nici măcar nu-i dorești s-o facă. Pentru că există diferențe ce clădesc poduri și diferențe ce clădesc ziduri și nu mereu e alegerea noastră ceea ce vrem să clădim. În definitiv și la urma urmei, până și închisoarea e un spațiu fermecător atunci când știi că nu ești acolo ca rezident.
Dragă părinte de copil diferit, îți doresc răbdare, ambiție și echilibru. Le meriți și-ți vor fi imperios necesare mult timp de-acum încolo.
Ție, copil martir fără voie, n-am ce altceva să-ți spun. Sunt ca tine, te înțeleg, și-ți spun că ești oricum vrei. Deștept, ambițios, rezistent, aparte, sensibil, frumos. Eu știu cât suferi din cauza unor lucruri ce n-au ținut de voința nimănui. Cum e să fii atât de diferit încât să te simți nesigur pe tine în propria țară, lipsit de elementar, privat de drepturi de bază. Lucru ce-mi dă într-un fel dreptul de-ați adresa o singură rugăminte: uită de vină! Nimeni nu e vinovat. Nici părinții, nici tu, nici genetica, e doar o întâmplare nefericită și nedorită. Nu te învinovăți, nu te gândi că le-ar fi fost mai bine fără tine, nu te autoflagela. În schimb, gândește-te numai la faptul că ai putea să-ți asumi diferențele cândva. Că da, ești diferit. Și chiar dacă ești diferit, să știi că suntem diferiți în același fel, eu, tu și alții despre care nu știm deocamdată. Curaj!
Lasă-i pe alții să se cufunde în blestemul amar al diferitului. Lasă-i pe alții să caute Diferitul în fiecare bucățică de viață. Tu caută-te, în tot răstimpul ăsta, pe tine. Sigur o să ieși mai câștigat la bilanț!
