Tedy Necula: „Felul în care te raportezi la propria experienţă poate schimba şi opinia celor de lângă tine”

Tedy Necula este regizor de film. Mulţi îl cunoaştem încă de pe vremea când juca în filmul lui Radu Gabrea, Noro (2002). Experienţa aceasta l-a dus, încetul cu încetul, spre regie, aşa încât, astăzi, Tedy Necula produce filme inspiraționale la Filmărie.  Însă dincolo de aceasta, Tedy Necula este şi speaker inspirational– le vorbeşte oamenilor despre „pot”, despre cum îşi pot găsi resorturile interioare să meargă mai departe, învăţând să se asculte pe sine, întâi de toate. Tedy Necula nu este o persoană cu dizabilităţi, este un om care nu stă pe loc şi care îi motivează şi pe ceilalţi să nu o facă.

 Supereroi printre noi: Tedy Necula, voi începe cu o întrebare care nu îmi dă pace în ultima vreme: crezi în schimbările pe care le produc „lucrurile mici”?

Tedy Necula: Da, absolut! Ele, oricum, sunt înlănţuite fără să ştim noi, de sus, dar când le şi prindem într-un concept… atunci devine interesant. La ce mă refer: iată, de exemplu, pe facebook, vezi că lumea începe să dea share unui video de un anumit tip. Cu lucruri care sunt, în principiu, mici. Însă ele devin mari distribuindu-le. Aşadar, cred în lucrurile mici, cu condiţia ca ele să nu rămână izolate. Pentru că ele se întâmplă, e adevărat, dar dacă le dai mai departe, precum poveştile împărtăşite, capătă o altă amploare. Se adună, se multiplică şi influenţează pozitiv alte lucruri, mai mici, mai mari…

Vorbind de copiii cu nevoi speciale, de obicei, atitudinea părinţilor e asta: sunt mic, sunt singur, mai bine mă concentrez pe copilul meu să îl fac cât pot de bine. Şi îi lasă pe cei „mari”, cum ar fi fundaţiile, să se ocupe de problemele aşa zis grave. Însă, grav sau ne-grav, indiferent de situaţia ta, până la urmă tot ajungi la comunitate. Încet, încet, în timp, te obişnuieşti cu ideea şi cauţi comunitatea..

 E adevărat, majoritatea comunităţilor sunt ciudat construite. Unele rămân, ca statut şi ca mentalitate, în anii în care au fost înfiinţate, adică în urmă cu 15, 20 de ani. Mă refer aici la asociaţiile de părinţi în care copiii sunt aduşi doar aşa, la anumite acţiuni. Acolo nu se simte, de fapt, preocuparea pentru a înzestra copiii cu ceea ce au nevoie (pentru a face faţa vieţii în societate): cu independenţa, cu riscuri… acolo unde se poate, evident. Dar cred că la orice nivel se poate un pic mai mult. Contează, ca părinte, cât de tare eşti. Şi atunci, evident, îţi vei alege grupul la care vei adera, nu vei alege un grup care te trage în jos mental. Cauţi un grup a la 2015.

Supereroi printre noi: Cum e un părinte, respectiv un grup de părinţi, a la 2015?

Tedy Necula: În primul rând deschis – către informaţie şi către alţi părinţi care sunt, la rândul lor, deschişi. Nu trebuie să te laşi influenţat de cei care se plâng, ci de cei care se luptă şi trag şi fac treaba. Nu cauţi în toată lumea. Cauţi oamenii care îţi inspiră ceea ce ai tu nevoie, încredere, curaj şi care la rândul lor strâng alţi oameni, care sigur sunt faini. Mergi pe grup restrâns. Ideea este să nu fii singur.

Supereroi printre noi: Şi când oboseşti, ce faci, Tedy?

 Tedy Necula: Te uiţi la copilul tău şi reuşeşti! Uite, eu sunt un caz fericit. De aceea, de multe ori evit să vorbesc pe astfel de subiecte. Pentru că mama mea, cea de-a doua, e kinetoterapeutul care m-a ridicat în picioare. Pentru părinţii mei a fost destul de greu atunci, mai ales că toată lumea o întreba: „de ce ţi-l iei pe cap?!” De asta spuneam că ar trebui să cauţi oamenii de care să te ajuţi, nu care să te împiedice mental, la fel ca în orice comunitate. Astăzi sunt din ce în ce mai mulţi părinţi tineri care vorbesc, care apar… E adevărat, şi pentru că evoluţia copilului lor le-a dat curaj să facă asta dar şi pentru că văd exemple că se poate!

Familia este foarte importantă pentru un copil cu nevoi speciale. Ea face diferenţa între „pot” şi „nu pot”.

Supereroi printre noi: Cât de importantă este familia pentru un copil cu nevoi speciale?

Tedy Necula: Foarte! De acolo îţi iei şi energia şi puterea. Familia face diferenţa între „pot” şi „nu pot”. Dacă te împinge şi îţi dă voie şi îşi asuma riscurile sau te ţine în casă şi te rezuma la televizor şi la ce poţi tu să (nu) faci şi la credinţe limitate… Nu ştiu, îmi e greu să vorbesc despre asta, tocmai pentru că eu sunt într-o situaţie diferită. Poate par ipocrit. Ai mei, mama mea mai ales, şi-au asumat riscuri cu mine, au fost curajoși! Tata, ramând singur (prima mea mamă a murit) era un pic mai temător. Însă eu m-am bucurat de absolut toate. Şi de şcoală normală, unde m-a dat bunicul meu (el a luptat să merg acolo), apoi experienta filmului (Noro), care mi-a schimbat povestea şi, în general, de absolut orice experienţă bună sau rea pe care am putut s-o am.

Supereroi printre noi: Deci părinţii tăi au fost acolo, lângă tine.

Tedy Necula: Au fost acolo cât au putut şi cât le-am dat eu voie să fie, mai ales după ce am crescut. Pentru că de la un punct încolo, când vezi că poţi, devii „obraznic”. Dar, până când am înţeles eu că pot, au înţeles ei!

Mulţi specialişti le-au spus părinţilor mei că mă voi opri din evoluţie prin clasa a cincea sau a şasea. Suntem obişnuiţi din moşi strămoşi că lucrurile trebuie să se întâmple într-un anumit fel. Când, de fapt, dacă se întâmplă altfel, ele nu sunt chiar atât de rele.

Supereroi printre noi: Ţi s-a întâmplat să fii privit şi ca o persoană cu retard mental din cauza dizabilităţii fizice?

Tedy Necula: Da, cum nu! În clasa a şasea m-a dus mama la neurolog, o prietenă de-ale ei. Mă cunoştea, mă plăcea, însă atunci când m-a băgat la aparate deodată îi spune mamei: „are şi un retard.” Hai zi zău!…

Mulţi specialişti le-au spus părinţilor mei că mă voi opri din evoluţie prin clasa a cincea sau a şasea. Şi nu doar specialiştii, chiar şi acum mi se întâmplă să fiu în taxi cu soţia mea iar şoferul să o întrebe: „poate?”… Presupunând că am ceva şi la cap. Am ajuns să mă amuz. E normală reacţia asta… şi nu prea e.

Depinde foarte mult cum primeşti mesajul că vei avea un copil cu retard. După unele standarde da, şi eu am avut o formă de retard, pentru că m-am ridicat în picioare la şapte ani. Pentru că suntem obişnuiţi din moşi strămoşi că lucrurile trebuie să se întâmple într-un anumit fel. Când, de fapt, dacă se întâmplă altfel, ele nu sunt chiar atât de rele. Iată, eu merg de trei ani la aikido. Am învăţat de la profesorul meu că înainte de toate trebuie să ne adaptăm la noi. La felul în care luăm noi cuvintele acelea şi cum ne raportăm la ce spune celălalt. Felul în care tu te raportezi şi reacţionezi îi poate schimba şi lui opinia. Dar ca să ajungi la asta trebuie să te lupţi cu tine, să treci prin transformări, să accepţi în primul rând şi să ai puterea să îl faci pe celălalt să înţeleagă, după ce accepţi tu. Iar procesul acesta poate ţine ani.

Contează să vezi sclipirea din fiecare copil şi să fii acolo, lângă el.

Supereroi printre noi: Există oare un buton pe care să îl apeşi, ca resort interior, şi prin care persoana cu dizabilităţi să înţeleagă că locul ei nu mai este în casă, ci în comunitate, în mijlocul oamenilor?

Tedy Necula: Da! Integrarea în grădiniţe şi şcoli normale! Bate-te cu cei care zic că nu se poate, cu profesorii cărora le este frică. Bagă-l acolo, lasă-l „să cadă” şi nu îl proteja maxim. Eu mi-am spart capul de două ori la şcoală. Îmi amintesc că învăţătoarea era lividă la faţă. Dar nu s-a speriat într-atât încât să spună părinţilor mei să nu mă mai aducă. Mama, la rândul său, a avut şi ea curaj şi a spus: „lasă-l în pace, să se descurce.” Eu am nimerit colective super tari. Prima învăţătoare era mai bătrâioara şi a avut nevoie de ceva mai multe explicaţii, însă cu a doua sunt prieten încă şi acum. Câte a auzit şi ea din partea oamenilor din cauza mea, săraca…! Mergeam la sport, pe terenurile din spatele şcolii şi îi strigau oamenii de pe stradă ca de ce mă cara după ea, bietul de mine. De ce nu merge ea la mine acasă? Şi le ţinea piept! Contează să vezi sclipirea din fiecare copil şi să fii acolo, lângă el. Chiar şi profesorii care au fost severi cu mine au fost motivaţionali, am înţeles asta după aceea. Am avut o profesoară de biologie, doamna Sachelarie, care mă certa mereu că scriu urât. Îmi dădea 3, 4, 5… M-a forţat astfel să scriu frumos iar în clasa a opta mi-a spus: ai văzut!? Ea a văzut că pot şi mi-a spus-o. În acelaşi fel, nici mama nu a fost mereu blândă cu mine.

Eu cred că schimbarea se face prin oameni şi prin gândul deschis, prin ce eşti sau înveţi să fii. Încurajarea vine prin ceea ce eşti şi reuşeşti să faci şi prin oamenii pe care reuşeşti să îi strângi pe lângă tine.

Supereroi printre noi: Au nevoie persoanele cu nevoi speciale de mai multă încurajare decât alţi oameni?

Tedy Necula: Care alţi oameni? Decât un depresiv, de exemplu? Cred că nu. Chestia asta cu nevoi speciale e mai extinsă decât credem noi. Toţi oamenii au nevoie de un tip de atenţie, personalizat pentru fiecare tip în parte. Dacă vorbim de „sistem”, sunt chestii generale, precum accesibilizarea, dar şi lucruri personalizate. Nu toată lumea, de exemplu, are nevoie de un însoţitor. Au nevoie de un decont de taxi sau de maşină sau de altceva. Eu cred că schimbarea se face prin oameni şi prin gândul deschis, prin ce eşti sau înveţi să fii. Încurajarea vine prin ceea ce eşti şi reuşeşti să faci şi prin oamenii pe care reuşeşti să îi strângi pe lângă tine.

Supereroi printre noi: Şi cum reuşeşti să îi strângi de partea ta?

Tedy Necula: Prin atitudine. Dar nu cred că există „de partea ta”. Există „mai lângă tine” sau „mai lângă ei”. Depinde ce le „vinzi”. Asta spun şi ONG-urilor, voi vindeţi ceva social, o stare de bine, o cauză, dar vindeţi, suntem în piaţa unii cu alţii. Arată ce ai de dat: un zâmbet, o stare, atitudine pozitivă, cunoştinţe… Abia atunci poţi cere. Acestea sunt principiile pe care le aplic şi când vine vorba de brandul meu personal, The Handicaped.

Supereroi printre noi: E ok să ceri ce ai nevoie sau e umilitor?

Tedy Necula: Nu consider că e umilitor, e ceea ce trebuie, ce ai nevoie, de ce să fie umilitor? E umilitor pentru că aşa ne-am obişnuit, ca naţie. Dacă citeşti istoria alternativă a acestei ţări, vei vedea că noi mereu am fost pe modelul „dă-mi şi mie” sau „iartă-mă”. Suntem obişnuiţi să ne simţim umiliţi.

Supereroi printre noi: Consideri că persoanele cu nevoi speciale din România nu îşi cunosc drepturile?

Tedy Necula: Nu ştiu ce să îţi răspund… cred că nu ne ştim nici măcar nevoile, până la drepturi. Pentru că le descoperi pe drum.

Supereroi printre noi: Stând de vorbă cu tine, realizez că nu faci absolut nicio diferenţă între o persoană cu dizabilităţi şi una fără. Vorbind cu tine, simt că, de fapt, vorbesc despre oameni şi atât, fără categorisiri şi etichetări.

Tedy Necula: Da, pentru că sunt pus în postura în care am trăit multe experienţe pozitive, aşa încât nu aş putea vorbi ca cineva care e imobilizat la pat sau într-un cărucior şi îşi mişcă doar ochii şi gura sau în postura părintelui lui. Dar părerea mea este că principiile sunt aceleaşi.

Supereroi printre noi: Pe de altă parte, auzim foarte des din partea celor cu dizabilităţi sau a celor apropiaţi lor fraza aceasta,” sunt alţii mai rău ca mine.”

Tedy Necula: Asta e o formulă de automotivare că se poate şi mai rău, îţi dă forţa. Eu lucrez foarte mult videouri inspirationale. Îţi arată ceva pe care, altminteri, nu dădeai doi bani sau care nu îţi dădeau încredere, dar care, puse într-un context, reuşesc să crească. Îţi pui apoi întrebarea, pe care multă lume mi-o pune şi mie: dacă el poate, eu de ce nu pot? Eu nu cred în asta. Cred că fiecare are drumul său şi alegerile sale. Însă cred că trebuie să te înconjori de oamenii care te inspiră. Nu că modele, ci numai ca inspiraţie; să înveţi de la ei, dar să aplici în felul tău, nu în al lor. Eu nu cred în modele, dar cred în inspiraţie.

Eu nu vorbesc despre povestea mea „fizică”, ci despre revelaţiile pe care le am sau le-am avut şi care au apărut în urma durerilor şi contactelor pe care le-am luat cu lumea – prin ceea ce am făcut, prin ceea ce sunt.

Supereroi printre noi: Tu ai ales să nu taci, să spui povestea ta.

Tedy Necula: Da, însă eu nu vorbesc despre povestea mea „fizică”, ci despre revelaţiile pe care le am sau le-am avut şi care au apărut în urma durerilor şi contactelor pe care le-am luat cu lumea – prin ceea ce am făcut, prin ceea ce sunt. Ideea e să ieşi dintre „cei patru pereţi”, măcar din când în când, să cunoşti altă lume. Şi statul între patru pereţi e bun, poţi folosi acea perioadă că perioada de sedimentare a experienţelor. Dar dacă nu umbli şi printre alţii nu poţi să spui nimic nou. Nu evoluezi.

O poveste spusă, o experienţă împărtăşită nu poate impune nimănui să facă ceva. Fiecare om în parte se împinge singur să facă, ascultând şi rezonând la poveştile sau experienţele celorlalţi. Este important să învăţăm să ascultăm şi să să învăţăm să realizăm că ceva rezonează în noi. Să te deschizi în primul rând către tine mai ales şi apoi către ceilalţi. Cred foarte tare în chestia asta. E un schimb cu exteriorul, dacă vrei, pe care trebuie să înveţi să îl gestionezi: nici să nu te închizi între patru pereţi, nici să nu te apuci să povesteşti la toată lumea de pe stradă. E un echilibru, care până la urmă te ajută să fii bine tu cu tine. Abia apoi poţi împărtăşi şi celorlalţi, pentru că ai ajuns la o înţelegere a propriei situaţii.

Supereroi printre noi: Este important contextul în care îţi spui povestea?

Tedy Necula: Este important atât contextul cât şi modul în care o faci. Atunci când te întreabă cineva, pe stradă, un străin, despre copilul tău, îi poţi răspunde în două cuvinte sau te poţi opri să îi explici şi să îl faci să înţeleagă ceva mai mult, dincolo de un diagnostic.

Supereroi printre noi: Este nevoie de un liant între cele “două părţi” ale societăţii: persoanele tipice şi persoanele cu nevoi speciale?

Tedy Necula: Nu, avem nevoie de contact direct! Nu avem nevoie de un „arbitru de centru”! Ce să facă, să anunţe fiecare tabăra „vezi că vin ăilalţi?! Suntem oameni cu toţii, nu o specie de pe Marte, facem parte din aceeaşi societate. Nu avem nevoie de mediatori din exterior, ci de context. Asta trebuie generat.

Supereroi printre noi: Familia, prietenii, nu au totuşi un rol de „mediator”?

Tedy Necula: Nu, ei nu sunt mediatori, sunt oamenii care te ajută să intri, cei care te încurajează. Gândeşte-te aşa: dacă ai un copil tipic, fără niciun fel de handicap, pe care îl izolezi în casa până la şapte ani, la şcoală va fi ok?

Supereroi printre noi: Tedy, cum putem motiva oamenii să îşi spună poveştile?

Tedy Necula: Păi să nu şi le spună, dacă nu găsesc ceva de înţeles pentru omenire. Dacă ai ajuns să înţelegi ceva din ce ai trăit şi ai nişte gânduri pozitive despre existenţa ta pe pământ şi despre oameni atunci scrie sau spune povestea, având în cap pozitivitatea a ceea ce s-a întâmplat, chiar şi un singur lucru. Dacă îl scrii numai să te plângi şi să îţi plângi de milă, nu de entuziasm – pentru că şi lacrimogenul poate fi de multe feluri – dacă o dai în negativ, mai bine nu o mai scrii. Pentru că povestea nu înseamnă „ce greu îmi e”, povestea înseamnă un erou care are de trecut un conflict şi care reuşeşte să „ceva”. Nu îţi scrie povestea rămânând la luptă şi la conflict. Dacă scrii povestea scrie-o doar dacă ai ceva de spus, care foloseşte lumii.

Fotografie: Bogdan Grigore