4 minute

Sunt în curtea spitalului Obregia. Cea în care ne perindăm de ani buni pe la Neurologie pediatrică. E o curte imensă, cu multă umbră, iarbă şi trandafiri mari, ca cei din copilărie. Spitalul are mai multe secţii- Psihiatrie, din care ies la plimbare nişte pijamale în dungi ce au fost odată oameni, soţi, iubiţi şi iubite, copii veseli şi sănătoşi pe lângă părinţii lor. Alături, secţiile de Neurologie pediatrică, cele în care părinţii copiilor internaţi nu se deosebesc prea mult de pacienţii de la psihiatrie. Aceeaşi privire goală, aceiaşi pasi târşâiţi pe asfalt, aceleaşi braţe grele atârnând în jos. Internaţi laolaltă cu sufletele lor.

Astăzi sunt însă în faţa secţiei de Neurologie adulţi. Aştept să se facă ora de vizită, să o mai văd o dată pe bunica mea, internată acolo.

Banca pe care aștept se află în dreptul intrării într-una dintre secţiile Neuro copii. Mă uit fix într-un copac de mai bine de o oră. Cu coada ochiului, văd cum în dreptul meu parchează două ambulanţe. Dintr-una coboară o asistentă, bate la uşa încuiată a secţiei şi anunţă printr-o mică deschizătura: „Am un copil adus de la un centru… ştiţi… cămin de orfani. A rămas fără tratament şi e hiperkinetic…” Mai mult nu aud, doamna intra în spital. Iese după o vreme, aduce din ambulanţe patru copii însoţiţi de două doamne îngrijitoare. Băieții nu par mai mari de zece ani. Doamnele au dosare în mâini. Cunosc bine dosarele astea, avem şi noi unul acasă pentru fata noastră: groase, pline de recomandări şi tratamente. Mă uit atent la faţa copiilor. Merg de mână, par liniştiţi, povestesc cu asistentele de pe ambulanţă şi zâmbesc. Nu par a fi agitaţi sau a avea o criză.

Odată intraţi în spital, începe circul: prin uşa care să deschide să lase loc unui muncitor să iasă, văd personalul medical ascultându-le pe doamnele de la centru povestind nervos ce probleme au cu băieţii. Medicii şi asistentele par ok şi neagresivi. Mă aşteptam la o altă reacţie, o vânam chiar; nu, blânzi şi înţelegători, spre deosebire de una dintre cele două femei venite odată cu copiii. Deodată se deschide uşa spitalului, unul dintre copii ţâşneşte direct în părculeţul de lângă, femeia după el şi de aici bâlciul. Asta e târât înapoi, în faţa intrării. Înjură cumplit şi scuipă, dă cu picioarele în tot ce prinde. Toată lumea îl întreabă de ce e rău şi obraznic, îi spun că nu e frumos ce face, invocă paznicul. Asta şi mai abitir. Ținut ferm, se trântește jos, lovește cu picioarele şi flegmează. Nu are mai mult de nouă ani cred. E furios. Urlă că vrea “acasă”. Vin şi ceilalţi trei băieţi cu care a venit şi dau în el. Cel de jos continua să lovească. Moment în care este descălţat de catre cea care îl ținea de mâini, „pentru că doare”. E lăsat desculţ pe asfalt. Îl văd cum se prăbuşeşte pe interior într-o umilinţă totală dar care iese la suprafaţă într-o furie cumplită, combinată cu ura faţă de sine şi neputinţa. Se chirceşte şi se izbeşte ritmic cu capul de asfalt. Mi se taie picioarele. Ceilalţi colegi de cămin râd de el şi îl ameninţă că îi iau adidaşii dacă nu e cuminte.

Mă uit tâmpită. Încerc să îmi ofer ajutorul, spunând că am şi eu un copil cu retard acasă. Mă gândesc că întâi l-aş fi lăsat în părculeţul de lângă, o vreme. Că i-aş fi explicat de ce a venit şi nu l-aş fi ameninţat cu paznicul său doctorul. Detalii. Chestii de nuanţă. Tac şi mă uit că un om prost la toată scena.

Lângă mine sunt doi dintre medicii de pe ambulanță, dintre care o doamnă psiholog, din ce înţeleg. Încearcă să îi explice unui al treilea că ar fi fost mai bine să fie luaţi cu blândeţe, că doar au venit liniştiţi pe drum. Asta, al treilea, colegul lor, ascultă şi dezaprobă: „nu vezi cum face, ăştia trebuiesc închişi şi sedaţi”… Mă uit în ochii lui şi îmi vine să vomit. Mă rog să nu dau peste el la o urgenţă medicală a copilului meu. Între timp, doi dintre copii vânează maşinile care trec prin curtea spitalului şi ameninţă că se aruncă în faţa lor. Suntem cu toţii, medici, asistenţi sociali şi simpli privitori, paralizaţi.

Nu ştiu cum se manifesta lipsa asta de medicaţie atunci când doamnele au decis să aducă băieţii la Obregia. Ştiu numai ce am văzut: copii cu care nu mai are nimeni răbdare. Adulţi depăşiţi ca putere şi ca pregătire. Copii umiliţi şi ameninţaţi. Neînţeleşi. Copii consideraţi din start a fi răi în orice situaţie.

Pastilele potolesc copiii şi dau o pauză adulţilor. La fel ca şi somnul de prânz fără pastile după care jinduiesc părinţii copiilor cu nevoi speciale. Uneori nu se întâmplă şi atunci simţi că nu mai poţi. Îţi vine să urli de epuizare. Te răsteşti. Sau plângi. Te cerţi cu toţi şi toate în gând, de la Dumnezeu până la casierul de la Mega. Îţi verşi nervii pe celălalt copil, cel sănătos, dacă îl ai. Dacă nu, pe partener. Sau rămâi aşa, letargic, şi te uiţi tâmp la copil cum intră în zona safe, cea de autostimulare. Atunci mori puţin.

***

Nu ştiu de unde au fost aduşi copiii aceştia ieri, 7 iulie, la Obregia. Nu am avut mintea limpede să întreb prea multe, abia aflasem de atacul cerebral al bunicii. Şi nici nu ştiu dacă ştirea aceasta are legătură cu ceea ce am văzut. Dar ştiu cum se întâmplau lucrurile în anii 1987- 1994 în acel centru, cât timp am urmat şcoala generală de alături şi cât timp i-am avut colegi de clasă şi de şcoală pe aceşti copii. Nu, nu s-au schimbat foarte multe. Ce am văzut ieri am văzut de sute de ori în opt ani. Suntem cam tot pe acolo. Poate doar mai bine îmbrăcaţi şi mai cu frică de legi. Cu o faţadă mai bună, mai şlefuită. În esenţă, îi privim la fel, ca pe nişte „copii turbaţi care trebuiesc sedaţi.” Pastila se înghite mai uşor decât terapia şi are efecte imediate.

 

Comentarii

comentarii

Intră în comunitatea Supereroilor

Lasă-ne adresa ta de email și îți vom trimite ceva special în fiecare săptămână. Te poți dezabona oricând.

Ruxandra Mateescu
Mamică la triplu pentru Petru, Ana și Olga, o fetiță cu o boală genetică rară, fără nume deocamdată. Siteul acesta reprezintă visul său despre "deminitatea impărtășită".