O poveste despre o prietenie pusă la încercare de nașterea unui copil cu nevoi speciale. “De ce-i faci tu asta prietenei mele?!” Prietenia cu un părinte al unui copil cu dizabilități, văzută de pe “partea cealaltă”.
I-am cunoscut când inima mea înflorea lângă un băiat. Au fost colegi de şcoală, au rămas prieteni, iar băiatul urma să devină tatăl copiilor mei. Ei, doi artişti cu fluturi în ochi şi degete împletite pe malul mării, erau deja proaspăt părinţi – o zgatie de băiat blond, zglobiu şi cu gura mare. De râs sau de plâns – mi-aduc aminte şi acum cum, nefiind nici în gând mamă, mă miram câtă răbdare au să îl lase-n pace să îşi termine câte un “număr”. Am început, uşor, să înţeleg că nu e nici urmă de miserupism şi chiar să invidez un pic relaţia părinte-copil construită pe o ofertă incredibilă de independenta reciprocă. Şi-uite aşa, încet-încet, m-am îndrăgostit de toţi trei, pentru toată viaţa. Tot încet-încet, noi ne-am făcut din doi patru, ei urmau să se întregească, pe rotund, cu o fată.