4 minute

header-gce

 

Autor: Prof. Elena Cărunta, Școala Gimnazială ”Lucian Blaga” Ocna Mureș,  județul Alba

Privirea caldă, plină de speranțe și totuși timidă a fetiței din banca din spate părea să “strige”: Copil ca tine sunt și eu! Eram la începutul unei noi clase I: flori, copii, părinți, bunici, veselie, sporovăială. După discursurile festive, ne-am retras în clasă. Fiind cea care am însoțit intrarea alaiului în clasă, am intrat ultima. Toți copiii erau așezați care mai de care în ce bănci au apucat sau au nimerit, și, ca în “Pravale-Baba” a lui Teodoreanu, câțiva au luat cu asalt și îndrăzneală băncile din față. Rând pe rând, i-am strigat la catalog, ei au oferit plini de bucurie flori, iar eu le-am înmânat Abecedarul.

Când a venit rândul unei noi fetițe, nu a răspuns imediat; s-a făcut liniște. Am ridicat privirea din catalog și am sesizat un copil firav care era in picioare, dar se sprijinea de bancă, tremurând, de parcă nu ar fi vrut să o părăsească. Am insistat să o invit să-și ia Abecedarul. Într-un târziu, cu sprijinul mamei, a înaintat spre catedră, greoi, aproape târând un picior. Nici mâinile nu erau, parcă, cum trebuie. Cu ochii în lacrimi, a întins buchetul de flori și instantaneu a fost aproape la pământ; mama însă a prins-o la timp. Era Nadia, pe care cei mai mulți copii o știau de la grădiniță. Nu știam atunci ce se întâmpla, dar aveam sa aflu la prima întâlnire a mea cu părinții.

Nadia era o fetiță care a venit la școală cu un an întârziere, tocmai din cauza bolii ei; în timpul sarcinii s-a întâmplat un necaz și fetița s-a născut cu o deficiență majoră: nu a început să meargă decât la 4 ani, mâinile și picioarele (în special pe dreapta) îi erau contorsionate. În primul an de școală, am fost de-a dreptul speriată de felul cum mergea, cum se mișca, cum se purta prin clasa, cum se așeza și cum se ridica din bancă. O urmăream în fiecare pauză cu inima strânsă de teamă să nu cadă (părinții mi-au spus că de emoții își pierde foarte ușor echilibrul, așa cum a fost în prima zi de școală). Încet-încet, am înțeles și dorința ei de a fi ca ceilalți copii, de a participa cu ei la toate activitățile. Dar Nadia nu putea ține pasul; nu putea scrie decât niște semne chinuite…și imediat plângea. Am căutat în multe cărți să aflu cât mai mute despre boala ei și m-am îngrozit. M-am înarmat însă cu aceeași îndârjire cu care ea se avânta în orice joc de mișcare și mi-am spus că, daca ea poate și vrea, și eu trebuie să pot. Zi de zi, cu răbdare și drag, am purtat mânuța Nadiei pe foaie, până când din acele semne indescifrabile au ieșit litere destul de citețe. Având o minte sclipitoare, a învățat foarte bine să citească, să socotească, dar și să scrie. Problema emoțională era cea care o afecta cel mai mult: când se emoționa, nicio litera nu era cum ar fi vrut sa fie. Suferea când nu încheia sarcinile de lucru împreună cu ceilalți și atunci totul se năruia.

Am înțeles foarte bine că acestui copil ii este de mare ajutor liniștea interioară și are nevoie și de un timp mai mare de exprimare. Așa că am purtat discuții cu colegii ei, de la care am așteptat să o integreze cu grijă în jocurile lor, protejând-o în același timp. Cu intuiția lor, cei mai mulți au înțeles imediat și, cu timpul, au înțeles și ceilalți. A fost unul din cele mai unite colective pe care le-am condus și îmi place să cred Nadia i-a adus împreună.

Clasa întâi a terminat-o cu rezultate foarte bune; când am strigat-o la premiere, din nou emoțiile au pus-o la pământ! S-a prăbușit, dar până să-i sărim noi în ajutor, s-a ridicat demnă și a venit aproape plângând să-și ridice premiul. Dorința de-a reuși a fost cea mai de preț calitate a ei. Împreună cu părinții am lucrat mult la formarea unei atitudini pozitive a copilului față de școală, față de colegi, față de viață. Am înțeles internările periodice în spitale de recuperare, iar ceea ce pierdea lipsind de la școală recuperam într-un program special alcătuit pentru ea.

În timpul gimnaziului, am urmărit evoluția ei, deși a învățat la altă școală decât cea unde eram eu; s-a descurcat foarte bine; toți profesorii au apreciat tenacitatea ei și au sprijinit-o. La examenul de bacalaureat am fost supraveghetor și m-am interesat de ea: primise dreptul de o jumătate de oră în plus față de ceilalți elevi! Era atât de puțin pentru ea … însă a reușit! Sa încadrat în timp și a trecut examenul cu note foarte bune. Buna colaborare cu părinții copilului a fost esențială în formarea personalității ei; deși boala a avansat, e drept, lent, astăzi Nadia este absolventă de Litere, lucrează ca profesor și urmează să-și întemeieze o familie. Nadia este puternică, luptă permanent cu ea, cu boala și, uneori, cu mentalitatea celor din jur. Nadia a învins!

Disclamer: Acest material face parte din proiectul «Trimiteți-mi prietenul la școală!», implementat de Salvați Copiii România cu sprijinul financiar al Uniunii Europene. Conținutul său este responsabilitatea unică a Salvați Copiii România și nu reflectă în mod necesar opinia Comisiei Europene.

footer-gce

Comentarii

comentarii

Intră în comunitatea Supereroilor

Lasă-ne adresa ta de email și îți vom trimite ceva special în fiecare săptămână. Te poți dezabona oricând.

Trimiteți-mi prietenul la școală!
Sistemele de educație incluzivă, bazate pe o abordare din perspectiva drepturilor copilului, nu mai trebuie să fie iniţiative răzleţe, ci o practică generală, un aspect central în realizarea unei educații de calitate pentru toți elevii și în dezvoltarea unei societăți mai incluzive. Aceste povești fac parte din proiectul Trimiteți-mi prietenul la școală!, implementat de Salvați Copiii România cu sprijinul financiar al Uniunii Europene. Conținutul său este responsabilitatea unică a Salvați Copiii România și nu reflectă în mod necesar opinia Comisiei Europene.