Adiță și Andu

header-gce

 

Autor: Prof. înv. primar Drăguța Stroe, Școala gimnazială nr.23 “Constantin Brâncoveanu”, Constanța:

Oare ce simte o mamă când află că pruncul pe care îl are nu este ca ceilalți copii? Timpul trece, copilul crește, trece prin tratamente dureroase și ajunge la momentul integrării în colectivitate. Aici apare o problemă: părinții și-ar dori integrarea într-o grădiniță sau școală obișnuită, dar educatoarele sau învățătoarele refuză. Scuza? “Îi va deranja pe ceilalți!” La fel s-a întâmplat și cu Adiță. După ce mama a încercat la mai multe grădinițe, a reușit să găsească o educatoare cu inima mare. A urmat apoi includerea lui în școală (se întâmpla în 2001, când includerea copiilor cu nevoi speciale în școlile de masă era o necunoscută în învățământul românesc). Mama m-a rugat să-l iau în clasă. Nu știam ce mă așteaptă, dar i-am spus că voi încerca.

Au fost patru ani în care am încercat să fac ceva pentru acest copil. Nu-și putea folosi corect mâna dreaptă, mersul îi era greoi, avea și un retard de 2 ani față de vârsta biologică, dar cei doi ochi albaștri priveau cu speranță la colegii lui de clasă. La ora de sport alerga cu colegii. Ajungea ultimul, dar colegii îl aplaudau că reușea și el. Scrisul era dezordonat, dar era mai important că scrie! Azurul din ochii copilului a deschis sufletele colegilor și ale adulților! Dacă încerca cineva să fie puțin răutăcios sau să-l jignească, atunci sigur se găsea în preajma lui un coleg care să-i ia apărarea!

A terminat liceul la Centrul Școlar Albatros. Victoria lui s-a datorat și colegilor care l-au ajutat în clasele V-VIII, atunci când n-am mai fost cu el. I-am învățat pe copii să-l ajute. Două fetițe, care stăteau în bloc cu el, Ana și Georgiana, îl ajutau uneori în drumul spre casă sau la teme. Sa dovedit că nu i-a deranjat de fel pe colegii de clasă. I-a învățat să devină mai buni, mai toleranți unii cu alții. I-am căutat pe copii prin internet pentru a vedea ce rezultate au avut. Adiță nu i-a “ținut” pe loc. Cele două fetițe care îl ajutau au intrat la facultate, Ana la Medicină, iar Georgiana la Academia Navală. Alți trei colegi, tot la Facultatea de Medicină, iar alții la alte facultăți. Fiecare și-a găsit un rost în viață.

Despre Adiță a aflat și mama lui Andu, al doilea băiat cu cerințe educaționale speciale. M-a rugat să o ajut, dar nu știam cum. Era în toamna lui 2009. Nu mai cunoscusem niciun caz de copil autist. Am rugat-o să-l văd puțin. Timp de două ore, n-am reușit să-l fac să rostească un cuvânt, dar îi lăsasem în față o carte cu animale. L-am surprins că știe să citească, chiar dacă el nu intrase încă în clasa I. Mi-am dat seama că, dacă va ajunge la o școală specială, va pierde foarte mult. Avea nevoie de o șansă! I-am spus mamei că voi încerca. La plecare, Andu s-a ridicat pe vârfurile picioarelor spre mine. Credeam că vrea să-mi spună ceva. M-am aplecat spre el dar… surpriză! M-a sărutat pe obraz, chiar dacă nu mi-a spus nimic. Nu am să uit acest moment emoționant. Sărutul a înlocuit cuvântul. Nu știu dacă el a înțeles atunci, dar mi-a mulțumit din start pentru ce urma. Au fost patru ani plăcuți, chiar dacă au mai fost și unele momente neplăcute. Trebuia să aflu care sunt “problemele“ care îl afectau, pentru a le evita. De exemplu zgomotele puternice sau lucrurile total necunoscute. Timp de 2-3 luni, mama a stat cu el și îi ghida “pașii”. Apoi mama s-a retras în spatele clasei, apoi pe hol. A plecat acasă după patru luni. Doar dacă intervenea o problemă, pe care n-o puteam rezolva eu, o chemam prin telefon. Colegii l-au îndrăgit, iar acum, în clasa a V-a, continuă să-l sprijine. Copiii învață de la adulți cum să se comporte cu ceilalți. Cadrele didactice și familia le sunt exemple. Dacă învățătoarea îl respinge sau îl izolează pe copilul cu nevoi speciale, atunci și ceilalți copii vor proceda la fel. Sunt sigură că zâmbetul de pe chipul unui copil cu nevoi speciale poate lumina sufletul adulților și poate atrage solidaritatea celorlalți colegi. Speranța moare ultima! Soarta i-a lovit destul, de ce să-i mai lovească și indiferența?

Disclamer: Acest material face parte din proiectul «Trimiteți-mi prietenul la școală!», implementat de Salvați Copiii România cu sprijinul financiar al Uniunii Europene. Conținutul său este responsabilitatea unică a Salvați Copiii România și nu reflectă în mod necesar opinia Comisiei Europene.

footer-gce

Published by Trimiteți-mi prietenul la școală!

Sistemele de educație incluzivă, bazate pe o abordare din perspectiva drepturilor copilului, nu mai trebuie să fie iniţiative răzleţe, ci o practică generală, un aspect central în realizarea unei educații de calitate pentru toți elevii și în dezvoltarea unei societăți mai incluzive. Aceste povești fac parte din proiectul Trimiteți-mi prietenul la școală!, implementat de Salvați Copiii România cu sprijinul financiar al Uniunii Europene. Conținutul său este responsabilitatea unică a Salvați Copiii România și nu reflectă în mod necesar opinia Comisiei Europene.

One comment on “Adiță și Andu”

Leave a Reply