Luana Tudor: “Prefer să mă adaptez eu mai bine cerințelor lumii reale și nu invers”

Luana Tudor este diagnosticată cu tetrapareză spastică, “îmbunătățită” cu elemente extrapiramidale (mișcări necontrolate ale corpului). Acum se pregătește pentru BAC, pe care îl va da într-un liceu de masă, fără curicullum adaptat, deoarece Luana a ales să se  adapteze ea e cerințelor lumii reale și nu invers.

Luana Tudor, împreună cu echipa sa: bunicul, medicul și kinetoterapeutul său

Hai să urcăm pe poduleț, Lu! îmi spune Mihai, kinetoterapeutul. O nu, iar podulețul, iar n-o să reușesc și o să plâng, iar o să iasă Maie din sală, nici nu știu de ce ține Mihai atâta să urc pe cutia asta albastră, zice că numai așa voi putea să merg singură, ca toți copiii. Da, ieri am împlinit 6 ani și eu încă nu merg singură, decât dacă mă ține maie de mână. Maie e așa bună, stă mereu cu mine, chiar și aici la spital.

Circul care urmează acum va fi nimic pe lângă cel de mâine dimineață când doamna doctor îmi va face iar toxină (toxină botulinică) la ambele picioare, care e tot pentru mers. Doamna doctor (dr. Conferențiar Luminița Pădure), sau mami Lumi, cum îi spun eu, îmi spune mereu că va veni o zi în care o să merg, ca toți copiii. Deși mă doare când ea îmi face toxină, o iubesc pentru că de fiecare dată când ajung aici la spital, mă strânge la pieptul ei cald și parfumat frumos și mă simt de parcă aș ajunge acasă, căci acasă la Periș când mă duc, nu mă așteaptă nici o mămică, dar aici da. I se potrivește numele de Luminița, are o privire luminoasă și veșnic veselă, iar când intră în salon dimineața la vizită, mă luminez și eu…

Continue Reading →

Maria Vescu, educator: “Noi, ca şi pedagogi, trebuie să vrem, atâta tot”

Maria Vescu a fost educatoare timp de șapte ani iar pentru o bună perioadă de timp a condus propria gradiniță. În acea vreme a avut la clasă și o fetiță cu nevoi speciale ( retard psiho-motor). Apoi, mai târziu, odata ce a plecat în Germania, a avut ocazia de a avea în grupă mulți alți copii cu întârziere de dezvoltare. A cunoscut un alt tip de societate, a lucrat într-un alt tip de colectiv, în care termenul „școală incluzivă” este ceva firesc iar gesturi precum cel pe care ea îl facuse în tară sunt considerate absolut firești.

Lucrez ca educatoare de şapte ani, iar pe Olga am avut-o în gradiniţă câteva luni. Nu ţin minte să fi avut vreodată emoţii sau reţineri în legătură cu integrarea ei în colectiv. Am văzut-o prima oară la nişte prieteni comuni. Era o fetiţă slăbuţă şi veselă. Mi-a plăcut de prima dată si cred că a fost reciproc. Ţin minte că o dădeam în leagăn iar ea râdea de mama focului. Părinţii ei mi-au spus că are o boală genetică rară şi că nu se ştie exact cum, de ce, cât timp…Pentru mine este un copil. Un copil şi atât. Evit să folosesc termenul de “normal” pt că tocmai acest termen accentuează diferenţele dintre noi. Cine e de fapt “normal”, ce înseamnă un copil normal, o familie normală, o societate normală?…

Continue Reading →